| 20 Ianuarie 2010
Descoperirile arheologice făcute în ultimii ani au scos la iveala prezenta omului în zona şi împrejurimile oraşului Slatina încă din paleolitic. Uneltele din silex, cioplite, încadrate tipologic în "cultura de prund" s-au descoperit pe Valea Oltului, Valea Muierii, Valea Dârjovului, la Clocociov, Cireaşov şi în apropierea oraşului la Curtișoara.
În perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului, în zona oraşului s-au așezat triburi de pastori purtători ai culturii Coțofeni, ale căror așezări sezoniere s-au descoperit în cartierul Clocociov şi la Strehareţ. La începutul epocii bronzului, pe teritoriul Slatinei locuiau triburile culturii Glina venite din centrul Munteniei, care au împins spre nord vest triburile Coțofeni, din perioada de tranziție.
Din perioada mijlocie pana la sfârșitul epocii bronzului, zona Slatinei este locuita de către comunitățile culturii Verbicioara, ale căror urme au apărut în str. Pitești , pe panta stânga a Șopotului şi în str. Oituz. În epoca fierului, pe Valea Șopotului s-a dezvoltat o întinsă așezare traco-geto-dacică, care evoluează continuu pana în sec. I î.e.n. Este posibil ca populația dacica din zona Slatinei să fi făcut parte din puternica uniune creata în vestul Câmpiei Munteniei, care în anul 335 î.e.n. se opune cu armele lui Alexandru Macedon.
În urma victoriei asupra dacilor ( 106 e.n. ), odată cu crearea provinciei Dacia, Traian a anexat şi teritoriul Munteniei provinciei Moesia Inferior. Aceasta anexare este de scurta durata, când Hadrian renunța la aceste teritorii. Însă, pe timpul lui Septimius Severus partea de V a Munteniei, care cuprindea şi zona Slatinei, intra din nou în componenta Imperiului Roman. Vestul Munteniei nu a rămas prea mult timp sub stăpânire romana, deoarece în timpul domniei lui Filip Arabul, sub presiunea puternicului atac al carpilor din anul 245 e.n. granița a fost retrasă din nou pe malul drept al Oltului. După retragerea administrației romane din Dacia (271 e.n.), așa cum au dovedit cercetările arheologice, cele doua așezări de la Strehareţ şi Clocociov şi-au continuat existenta.
Pe baza urmelor de locuire din sec. VI-X şi a toponimiei slave din zona, intre care şi numele așezării (Slatina = Slam-tina = pământ sărat, sărătura) s-a putut ajunge la concluzia că așezarea de la Slatina a apărut ca așezare rurală cu mult înainte de sec. al X-lea. Cea mai vehiculata şi acreditata părere referitoare la denumire este aceea că aceasta s-a creat din latina arhaica: Salaatina, Salatina, Slatina - rezulta așadar că oraşul Slatina poartă numele coloniei romane instalată cândva aici.
Prima mențiune documentară a Slatinei datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În hrisovul domnesc din 20 ianuarie 1368, emis de Vlaicu Voda (Vladislav I) privind privilegiul comercial acordat negustorilor din Brașov , Slatina este menționată ca punct vamal.
Fig.5. Hrisovul prin care a fost atestată Slatina
Informații prețioase despre oraşul de pe Olt aflăm din însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep, secretarul însoțitor al Patriarhului Macarie, care vizitând monastirile din partea Oltului în ziua de " miercuri 27 august 1653, au trecut printr-un oraș de târg numit Slatina, şi peste Olt, ce curge pe aproape, şi care e trecut cu corăbii."În cadrul împărțirii administrative a Ţării Românești, oraşul Slatina devine capitala judeţului Olt, menționată documentar la 26 aprilie 1500. De la jumătatea secolului al XVII-lea s-au păstrat cele mai vechi construcții de cărămidă cu caracter religios: Mânăstirea Clocociov, reconstruita din temelie în anul 1645 de către marele spătar Diicu Buicescu pe temeliile unui așezământ religios mai vechi din secolul al XVI-lea • Biserica Domneasca, actuala biserica Sfânta Treime, construita în anul 1645 de către Ghenea vel vistier • Mânăstirea Streharet, ridicata în anul 1671 de către Serafim, episcopul Buzăului.
În secolul al XVIII-lea se construiau în Slatina primele fântâni la care apa era adusa din izvoare captate, prin conducte din olane de pământ ars, așezate cap la cap.
În 1741 este menționată existenţa unei scoli domnești la Slatina. Aceasta este prima şcoală de stat şi totodată cea mai veche şcoală atestata documentar la Slatina. Câțiva ani mai târziu, prin 1763, este menționată ca funcționând pe lângă Mânăstirea Maica Precesta o noua şcoală cu limba de predare românească. În anii 1799-1800, din fondurile lăsate de către marele filantrop slătinean Ionașcu Cupetu este creata şcoala Ionașcu, care a funcționat inițial pana în 1836, în chiliile bisericii lui Ionașcu. Pe lângă şcoala Ionașcu s-a organizat mai târziu şi prima biblioteca publica din Slatina. Încă din anul 1797 era creat la Slatina unul din cele mai vechi spitale din Tara Românească, așezat inițial, ca şi Şcoala Ionașcu, în chiliile bisericii Ionașcu. Sub aspectul politic, Slatina cunoaște în primele decenii ale sec. al XIX-lea marile frământări ce bântuiau pe cei exploatați. În acea perioada în hățișurile pădurii de la Strehareţ au haiducit vestiții luptători pentru dreptate Iancu Jianu, Ioniță Tunsu din Optași şi Panait Anghel din Vâlcele. În martie 1821, Slatina folosește ca loc de adunare pandurilor lui Tudor Vladimirescu şi forțele fidele idealurilor revoluției vor participa activ la susținerea acesteia.
Tot la Slatina i se alătură lui Tudor Vladimirescu cetele de haiduci conduse de Iancu Jianu. În planul militar şi politic al Revoluției elaborat de conducătorul ei, s-a stabilit să se facă în raionul Slatina joncțiunea forțelor disponibile ale pandurilor. În acest scop, pana la data de 6 martie 1821, adică la 2 zile după sosirea lui T. Vladimirescu aici, s-a strâns la Slatina grupul principal de forte condus de către acesta. Efectivele trupelor concentrate la Slatina au totalizat 8000 de oameni şi 3 tunuri. După sfârșitul tragic al lui Tudor Vladimirescu şi înăbușirea sângeroasă a Revoluției, intre localitățile care au căzut pradă flăcărilor se numără şi Slatina. La Revoluția din 1848 locuitorii Slatinei au participat încă de la izbucnirea acesteia pe Câmpia Islazului, avându-l în frunte pe Iorgu Văleanu si pe profesorul Costache Stanciovici de la Şcoala Ionașcu.
La realizarea unirii din 1859, prin Comitetul Unionist din Slatina locuitorii vor participa la toate etapele marelui eveniment.
Prin poziția sa strategica, sprijinita la V de râul Olt, la S de gara CFR, aflata pe principalele artere de circulație pe uscat şi pe râul Olt, Slatina va fi o prezenta importanta în războiul din 1877 - 1878, care a consfințit independenta de stat a României. Însă nici după câștigarea independentei situația țăranilor şi a muncitorilor nu s-a îmbunătățit, năzuințele lor fiind înșelate.
O puternica răscoală a țăranilor a avut loc la începutul lunii iunie a anului 1899 în gara din Slatina. Țăranii din oraș şi din satele învecinate au venit intr-un număr atât de mare încât au umplut întreaga câmpie din jurul gării. Autoritățile au chemat unități de armata din Craiova şi din Pitești , care au folosit armele pentru înăbușirea ei. Acestei răscoale, cea mai mare din tara intre anii 1888-1907, s-a încercat să i se atribuie un caracter spontan, "fiind consecința falsificării alegerilor din mai 1899 ".
La violenta mișcare a ţăranilor din gara Slatina s-au alăturat şi muncitorii de aici. Documentele ne păstrează nume de muncitori care au plătit cu viața solidaritatea lor cu ţăranii, precum Gheorghe Ilie Doinea sau Costică Mireanu.
Oraşul trăieşte apoi văpaia marii răscoale din 1907. Deși au fost luate masuri de a-i împiedica pe răsculați să pătrundă în oraș, slătinenii au încurajat şi sprijinit lupta dreapta a miilor de "flamanzi şi goi", care se ridicaseră împotriva nedreptății sociale. Unii locuitori ai Slatinei îşi amintesc şi azi de loviturile de tun care distrugeau satele Mihăești de Sus şi de Jos, de salvele execuției ţăranilor din Vâlcele şi Radomirești, de convoaiele de arestați cărora li se adăuga şi profesorul Tiberiu P. Popescu, directorul gimnaziului real din oraș.
În timpul celui de-al doilea război mondial muncitorii din Slatina au luptat împotriva dictaturii militaro-fasciste, în special prin acțiuni de sabotaj.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1368 din 10 noiembrie 2005 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 1019 din 17 noiembrie 2005, a fost adoptata stema. Stema municipiului Slatina se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat. În partea superioară, în câmp albastru, se află un turn crenelat, de argint, cu o poartă neagră arcuită şi zăbrelită, dotat cu trei ferestre negre, însoţit de un soare în dreapta şi de o semilună crai-nou în stânga, ambele de aur. În partea inferioară, în câmp roşu, se află un pod de aur, cu trei deschideri şi o balustradă metalică cu cinci arce, peste unde de argint, umbrite negru, ieşind din vârful scutului. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu şapte turnuri crenelate.
Turnul simbolizează punctul de pază şi vamă al localităţii, fapt menţionat într-un act oficial emis de Vlaicu Vodă în anul 1368 pentru negustorii braşoveni. Cele două astre, soarele şi luna, care flanchează turnul, semnifică lumină, fertilitate, libertate, respectiv veşnicie, creştere şi cunoaştere. Podul peste râul Olt reprezintă importanţa localităţii în traficul comercial şi de călători. Coroana murală cu şapte turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu, reşedinţă de judeţ.